Dintre filmele nominalizate la Oscar, pe lângă Inception, The Social Network și animația Toy Story 3, am mai reușit să văd 127 hours și multlăudatul The King’s Speech. Cum duminică noaptea este gala, nu văd un moment mai bun decât acesta să vorbesc despre ele.

127 hours m-a dat pe spate cum ar veni. Mi se pare printre cele mai bune și mai de impact filme văzute în ultima vreme. Poate faptul că povestea este una reală, după “pățania” lui Aron Ralston m-a făcut să rezonez așa de tare cu ea, sau faptul că am simțit povestea foarte posibilă și incredibilă… nu știu, cert este că filmul lui Danny Boyle (Slumdog Millionaire) mi s-a părut foarte, foarte BUN.

Practic filmul este făcut de un singur actor, care ține toată povestea în frâu, este unul din acele filme în care dacă nu ai actorul nu ai nici filmul. Nu știu cum s-a ajuns la solutia de a-l distribui în rol pe James Franco, dar alegerea a fost cât se poate de inspirată.

Sper din suflet să ia premii importante, pentru că după părerea mea chiar merită, mai mult ca celălalt film multipremiat al lui Boyle.

The King’s Speech este cel mai lăudat film în această perioadă și sunt absolut sigură că va îngropa “megaproductia” The Social Network ceea îmi și doresc, dar… există un dar. Pe alocuri mie acest film mi s-a părut fad. Colin Firth este excepțional, știu că și această poveste este una reală, dar nu știu de ce simt că ceva îi lipsește. Nu știu ce, dar mie mi-a lăsat așa un sentiment de “neterminat” (nu ca și scenariu ci ca și concepție). Desigur, poate că mă înșel, dar așa am simțit. Și peste toate există și aici o supraevaluare a “ceva”, a poveștii (?), a actorilor ! (are super distribuție filmul; Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter). Oricum presimt că va lua el statueta pentru best motion picture, dar vedem la gala (o dă HBO în exclusivitate, deci nu am cum să o văd și au trecut, anyway, vremurile în care îmi permiteam să pierd o noapte pentru gala) :(