Vreau să se țină cont de faptul că scriu această “recenzie” când mai am 70 de pagini din această carte de 220 de pagini de care trag de două săptămâni. Oare de ce nu mi-a zis nimeni că s-ar putea să mă dezamăgească această carte?

Mă rog, poate mai parcurg cele 70 de pagini, poate nu, habar nu am, dar cert e că după “De veghe în lanul de secară”, care mi-a plăcut foarte mult, “Franny și Zooey” mă omoară cu zile.

Culmea e că am citi 150 de pagini chiar dacă nu mi-au spus nimic. La început am crezut că Franny și Zooey sunt două fete Apoi că Franny o să-l lase pe Lane pentru acest Zooey și abia pe la pagina 80-90 m-am prins și eu că ăștia sunt frați. Great.

Probabil personajele or fi complexe dar nu-mi plac mie, și cum naiba să-mi placă când Zooey reușește să vobească cu maică-sa în baie 50 de pagini și pare că momentan pe la pagina 150 vine la soră-sa în sufragerie și începe altă discuție care simt eu așa că se va întinde pe alte 50 de pagini. Măi, și măcar să vorbească ceva înteresant… dar nuuu, e o “lălăială” (să mă scuze cei care ai au apreciat cartea). Pe lângă faptul că Zooey se vrea ceva rebel și nu-I iese, iar Franny ceva adolescentă întârziată care nu poate deosebi realitatea de ficțiune, deci pe lângă asta, ziceam, mai e și mama ăstora Bessi, o pisăloagă și jumătate care nu-mi place de nicio culoare.

Această carte nu are nimic, dar nimic din ce am citit la Salinger în “De veghe în lanul de secară” și mă bucur sincer pentru Salinger că a reșit să facă din Holden ce a a făcut și nu l-a creionat în halul în care i-a zugrăvit pe Franny și pe Zooey.

Totuși vreau să mai citesc de la el și “Nouă povestiri” și să revin la sentimente mai umane vis a vis de Salinger.

Merită oare să duc cartea asta la capăt? Adică se mai poate întâmpla ceva care să-mi schimbe părerea? Sincer, chiar m-aș bucura.

Există o colecție la Editura All care se numește Cărțile adevărate și din care dețin aproape toate aparițiile. Evident cărțile nu sunt chiar niște mari opere literare și sunt scrise în general de oameni obișnuiți care au considerat că au o poveste interesanță de spus. Așa s-au născut aceste căți, din care v-am mai povestit în anii trecuți de experința Corinnei Hoffman în Africa sau de Darfurul lui Daoud Hari în Translatoul. Pentru că anul trecut am citit câteva la foc automat, iar anul acesta chiar am început lectura cu o carte din această colecție vă prezint mai la “grămadă” (sper să nu vă supere asta), 5 cărți “adevărate” în ordinea în care le-am citit.

Anticarul din Kabul – Asne Seierstad

Cred că mi-a plăcut cel mai puțin din toate aceste 5 cărți de care vreau să vă zic două vorbe, chiar dacă a fost cartea de la care am avut cele mai mari așteptări dintre ele. Este scrisă de o jurnalistă care a petrecut un an de zile în familia unui anticar din Kabul, după cum îi spune și numele. Am înțeles că această carte a fost foarte apreciată de critici pentru că prezintă extrem de bine cultura acelei părți de lume, cu obiceiuri, cu viața de zi cu zi, cu preocupări mai mult sau mai puțin știute, cu reguli, cu momente de relaxare etc. Iar peste toate este cronica unei familii, o poveste de familie cu necazurile și bucuriile inerente.

Eu m-am așteptat însă ca această carte să fie mai mult despre cărți și cum acestea au schimbat în bine viețile oamenilor, dar nu s-a cuprins așa ceva, mai mult s-a arătat că a fi anticar nu era un lucru prea mare, din contra era doar o meserie ca oricare alta, meserie care nu te lăsa să mori de foame. Aș zice că se putea scoate mai mult din acest subiect și de aceea dau doar un 7/10 acestei cărți. Poate nu am înțeles eu unde bătea, dar dacă a fost doar o carte – documentar, atunci nu m-a prins.

Pentru o casă din piatră – Gina French

Aceasta mi-a plăcut cel mai mult și o să-I dau de la început un binemeritat 8,50/10 și dacă face cineva contestație îi dau chiar 9. Povestea Ginei French m-a impresionat foare tare. O fetiă dintr-o țară exotica dar săracă, colindă toată lumea în căutarea fericirii, dar ori nu o caută unde trebuie, ori fericirea se ascunde, cert e că această fată, devenită apoi femeie, trece din tragedie în tragedie și te gândești: când se va opri calvarul acestei femei? Nu vă spun când, dar o să descoperiți singuri cum alegerile noastre ne pot transforma viețile atât de repede pe cum glonțul iese de pe țeava pistolului. Tragic dar, înălțător poate să fie destinul ființei uname…

Captivă – Julie Gregory

Julie Gregory a scris o carte cu care în mod sigur mi-am îmbogățit cunoștințele într-un domeniu total strain. Am aflat o groază de lucruri despre sindromul Munchausen indus. Ați auzit de el? Nici eu până la această carte. Acest sindrom este o boală psihică cu care de fapt nici măcar nu suferă pacientul ci cineva din anturajul său, care îl face să pară și chiar să se creadă bolnav, deși acesta nu este. Julie Gregory a fost supusă ani de zile unor tratamente pentru boli de care ea nu suferea, dar pe care mama sa a crezut că fata le are. S-a ajuns foarte departe, până la momentul în care fetița ar fi trebuit supusă unei operații chirurgicale pe cord, evident ea nefsuferind nicio boală de inimă. Din fericire acest lucru nu se întâmplă pentru că Julie află la timp de boala de care sufrea mama ei și care se răsfrânge morbid asupra ei. Ea pleacă de acasă și încearcă să-și schimbe viața și să-și recapete anii pierduți prin spitale și să uite tortura la care a fost supusă, ea sănătoasă fiind. Nota 8.50/10 pentru experiența cutremurătoare.

Măritată cu un beduin – Marguerite van Geldermalsen

Dacă nu știți nimic despre viața beduinilor și dacă acest subiect vă interesează cât de cât această carte este numai bună pentru serile de weekend în care vreți să vă relaxați dar și să aflați ceva nou și amuzant. Cartea este povestea, adevărată, cum altcumva (?) a unei australience care călătorește prin lume cu rucsacul în spate și care-l cunoaște pe Mahomed la Petra în Iordania. Se îndrăgostește de el și decide să se mute la el în colibă. În scurt timp se căsătoresc și în stilul lor și în al ei, dar și cu acte și fac un copil, apoi altul, apoi altul și viața se desfășoară mai normal decât cineva și-ar fi imaginat.

L-am iubit pe Mahomed aproape la fel de mult ca și Marguerite pentru că Mahomed este un beduin iubitor și “bun la casa omului”, Mahomed este un bărbat de treabă pe care multe femei l-ar dori ca soț, un om cu care Marguierite stă pană la moartea lui, care survine la mult timp după ce ei au părăst Petra și au abandonat din stilul de viață al beduinilor.

Mi-a plăcut enorm că Marguerite povestește la final și ce s-a întâmplat cu ei peste ani și ani. O lectură relaxantă, despre niște vieți interesante. Mișto cartea. E o carte de 9/10 pentru că este cea mai bine scrisă dintre ele.

În mare sunt crocodili – Fabio Geda

Minunată poveste a unui copil abandonat tocmai pentru a găsi drumul în viață de unul singur. O istorisire la persoana I a despre cât de departe poți ajunge prin popriile forțe, despre cât de crud este destinul cu tine și cât de tare te poți ridica împotriva lui, despre cum îți dau alții pumni în tomac, tu vomiți și mergi mai departe și despre cum poți mereu să re ridici cu o treaptă peste ceea ce ai. O istorisire emoționantă dar foarte puternică. Mi-a plăcut mult ideea conform căreia un om trebuie să aibă în față o mare dorință așa cum măgarul are un morcov. Adică atâta timp cât vezi dorința în fața chiar dăcă ți se pare imposibil  să o ajungi, totuși nu te vei opri din drum. Acord tot un 9/10 exclusiv pentru povestea motivantă.

Precizez că aceste cărți merg de minune ca lectură de weekend

“M-am născut pe 6 mai 1856 la Freiberg, în Moravia un orășel aflat în Cehoslovacia actuală. Părinții mei erau evrei, eu însumi mă consider evreu. Despre ramura paterna a familiei știu că s-a stabilit pentru o lungă perioadă în ținuturile renane (la Koln), că în secolul al XIV lea sau al XV lea, din cauza persecutării evreilor, a pribegit spre răsărit , și că în cursul secolului al XIX lea a revenit din Lituania , prin Galația, într-o țară de limbă germană. Austria. Am fost adus, la vârsta de 4 ani, la Viena, unde mi-am făcut toată înstrucția. “

“În primăvara anului 1895 am fost numit conferențial în neuropatologie, pe baza lucrărilor mele histologice și chimice . Puțin după aceea datorită caldei recomandări a lui Brucke, am primit o subvenție destul de însemnată pentru studii în străinătate. În toamna acelui an am plecat la Paris.”

“Înainte de a mă întoarce la Viena, m-am oprit câteva săptămâni la Berlin, cu intenția de a obține cunoștințe despre bolile specifice ale copiilor.”

“În 1886, toamna, m-am stabilit ca medic la Viena și m-am căsătorit cu fata care mă aștepta, de mai bine de patru ani, într-un orășel îndepărtat. Am să fac o revenire în trecut, spre a arăra că din vina logodnicei mele n-am devenit celebru încă din anii primei tinereți.”

“Cu scopul de a-mi perfecționa tehnica hipnotică, am plecat în vara lui 1889 la Nancy, unde am stat câteva săptămâni. L-am văzut la lucru pe bătrânul și înduioșătorul Liebault, ocupânduse de femei nefericite și de copii proletari.”

“În 1909, Jung și cu mine am fost chemați de G. Stanley Hall în America  pentru a ține timp de o săptămâna prelegri în germană la Clarck University Worcester, Mass., al cărei președinte era cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a acestei instituții. […] Aveam atunci 53 de ani, mă simțeam tânăr și sănătos. Scurta ședere în Lumea Nouă a avut, desigur, un efect reconfortant  pentru sentimental propriei valori.”

“Războiul mondial, care a spulberat atâtea alte organizații, n-a putut clinti deloc “Internaționala” noastră. Prima întâlnire de după război a avut loc la Haga, pe teren neutru.

“Aruncând o privire retrospectivă asupra muncii ce mi-a fost dat să o împlinesc în această viață, pot spune deci că am deschis multe căi și am dat numeroase impulsuri, care vor putea duce la un rezultat viitor. Nu pot ști dacă acest rezultat va fi însemnat sau nu.”

(Din cartea: Viața mea și psihanaliza, Editura Excelsior, Timișoara, 2001)

Titlu: Pe drum (On the Road)
Autor: Jack Kerouac (SUA)
Traducere din engleză Cristina Felea
Editura: Polirom, București, 2010
Nr. pagini: 440
Preț: 37 de lei (Cărturești, 2010)
Nota: 9/10 (pentru că am crezut că va fi altceva și a fost doar altcineva, o carte cu o altă identitate)

Am ținut cartea asta în bibliotecă până am șters praful de pe ea de câteva ori, amintindu-mi de fiecare dată că am cumpărat-o în ideea de a o citi imediat, eram extaziată numai când auzeam de ea, era cartea pe care se pare că mi-am dorit să citesc dintr-o viața anterioară. Dar, atunci când i-a venit rândul și m-am apucat de ea, am constatat că nu mă dă pe spate nici stilul, nici povestea și nici “dorințele mele refulate” (asta dacă tot mă omor cu Freud de-o vreme), dar în schimb mă dau pe spate personajele extraordinare și pare a fi un motiv suficient de a duce lectura la capăt.

Cum stau lucrurile aici? Jack Kerouac cred că a vrut să-și scrie memoriile sau ceva, așa cred, dar pentru că a constatat că viața lui nu a fost chiar atât de interesantă a luat deșteapta hotărâre să scrie biografia altcuiva, în speță a lui Dean Moriarty, personaj principal al scenelor de viață ale generației beat, care generație beat este chiar acest Moriarty în persoană. În real life personajul este doar inspirat (plagiat aș zice) dintr-un prieten al autorului, Neal Cassady.

Ce este cu adevărat valoros la această carte ar fi că amicul nostru Jack a reușit cred, dintr-un exces de zel să-l facă pe Moriarty chiar mai fabulous decât persoana reală, ceea ce este un lucru inimaginabil. În plus, consider că nu era nimic de generația beat fără această biblie care este On the road a lui Kerouac. Să mă iertați dar ce ar fi de creștinism, fără Biblia atotștiutoare de pe noptiera majorității? Ei, cam așa și cu această carte.

Povestea, pentru că este o poveste măiastră, despre o “pasăre călătoare”, începe atunci când autorul (Sal Paradise în carte) îl cunoaște pe Dean, tam nesam răsărit nici el nu știe de unde. În acele momente de maxima surexcitare, luând contact cu viața acestui nomad căruia îi lipsește sigur o doagă, scriitorul nostru, un talent nedescoperit încă, ia hotărârea de a urma calea necunoscutului, hoinărind prin Mexic și America cu Deam și alți priteni care nu înnotau nici ei tocmai în apele lor teritoriale, ca să zic așa.

Ce nu știe Sal, este că întâlnirea cu Dean nu l-a făcut doar să-și împlinească dorința de a călători fără țintă ci și de a descoperi cum stau lucrurile în viață, care-i treaba cu trăitul la intensitate maxima, dar mai ales cu trăitul pe muchie de cuțit.

Alegerile lui Dean, care azi e la New York și mâine în California, care azi e căsătorit și așteaptă un copil, dar mâine se târăște în primul motel cu cineva cunoscut pe marginea drumului, nu sunt tocmai fericite chiar dacă în aparență el este un fericit. Dacă depășești aparențele observi lesne că el este doar un inconștient. Am trait o are dezamăgire, pentru că am căutat o carte care să-mi zică “uite ce pățești dacă nu-ți trăiești viața” și am dat peste un roman care mi-a transmis “uite ce poți păți dacă o trăiești aiurea”. Drama mea cred că a fost și drama lui Sal, care paradoxal și-a găsit salvarea exact în faptul că a fost cel mai lucid dintre toți. Aici nu s-a aplicat “câtă luciditate atâta drama” a lui Camil Petrescu.

Chiar dacă tipologia lui Moriarty mi-a displăcut total, personajul în sine mi-a plăcut la nebunie, pentru că trebuie să fii cel puțin mai bolnav decât personajul ca să-l poți scrie în acest fel incredibil, iar Kerouac a fost din moment ce a reușit asta și încă ceva pe lângă asta, a portretizat o generație într-un singur om.

Ce mi-a plăcut iar foarte mult a fost acest dute-vino între coasta de vest și cea de est, frustrant pe alocuri dar și extrem de comic. Personajele au fost în permanență pe drum (uri), sufletele lor parcă fiind în vacanță chiar și atunci când corpurile se decideau să rămână pe loc pentru o vreme.  Imaginai-vă o carte în care personajele pleacă mereu undeva și se întorc de undeva numai pentru a pleca din nou și din nou în alte părți sau chiar înapoi de unde au venit.

Da, această carte poate să fie și grea, poate avea un rimt prea alert, un ceva de la care să te apuce o mâncărime de îți vine să crezi că au pus la editură ceva praf de scărpinat între file. Dar, nu, această carte nu este una despre “călătorii”, chiar Sal zice la un moment dat că așa gonea cu “apucatul” de Dean prin lume fără măcar să aibă timpul și șansa de a o vedea, și asta, zic eu, pentru că nu este o goană prin lume ci o goană prin viață. Ceea ce este complet diferit.

Recunosc, l-am compătimit foarte tare pe Dean, l-am urât și l-am iubit, iar la final l-am reabilitat așa cum ar fi fost normal să o fac. Ultima întâlnire cu Dean , evocată de Sal în carte, mi-a sfâșiat inima. Dean era un om trist, doar că din fericire nu-și permitea să știe asta. Dean în goana sa nebună avea iluzia că trăiește viața, dar, vai, era atât de cumplită această iluzie. Mi-a fost aproape frică la final când am văzut iluzia cu ochii mei, mi-a fost frică pentru că uneori mi-o doresc fără să știu ce înseamnă.

Titlu: Citind Lolita în Teheran (Reading Lolita in Teheran)
Autor: Azar Nafisi (Iran)
Traducere din engleză: Silvia Osman
Editura: RAO, București, 2007
Nr. pagini: 448
Preț: 45 de lei (Cora, 2009)
Nota: 9,50/10 (unele pasaje de roman discutat pot să plictisească, in rest excepțional)

O să încep cu o întâmplare care s-a petrecut la Roma în toamnă. Aici la o conferintă am cunoscut-o pe Mariam, o iraniană cam de vârsta mea așa, evident căsătorită și evident cu basma pe cap. Foarte drăguță de altfel fata, scrie povești pentru copii, m-a cadorisit și pe mine cu o carte. Pe lângă asta predă cursuri de literatură la Universitatea din Teheran. Așa din una în alta, ce să vorbesc eu cu ea, părea cam retrasă oricum și în nebunia mea de moment mi-am amintit și eu de singura scriitoare iraniană pe care citisem, adică Azar Nafisi cu Lolita ei. I-am zis lui Mariam treaba asta.

Reacția a fost următoarea: Azar Nafisi nu scrie bine, dacă vrei îți recomand eu alți scriitori iranieni. Spuse aceste cuvinte pe un ton normal dar în care am simțit o oarecare repulsie, am întrebat-o totuși de ce nu scrie bine, pentru că mie mi-a plăcut. Și Mariam mi-a zis că ea nu poate aprecia o persoană în ale cărei cărți se regăsesc viața și frustrările omului din spatele scriitorului. Wow, m-am gândit, acesta a fost chiar vocea Iranului ca răspuns la faptul că Azar Nafisi a fost și este de fapt un scriitor împotriva sistemului. Mi s-a părut incredibil, dar în același timp mi-am dat seama că această întâmplare m-a ajutat enorm să înțeleg această carte, m-a făcut practic să o înțeleg pe deplin.

Așadar, Citind Lolita în Teheran este o carte scrisă împotriva unui sistem politic de către o femeie care nu și-a găsit locul și liniștea în propria țară, pe care oricât de mult a iubit-o a trebuit într-un final să o părăsească doar pentru a uita toate ororile prin care trecuse. M-am întrebat mereu când citeam astfel de cărți, de ce situația este așa de grea în anumite locuri de pe pământ, dar citind-o pe Azar și cunoscând-o (din întâmplare) pe Mariam, mi-a dat singură răspunsul: pentru că unii oameni ACCEPTĂ. A accepta înseamnă a încuraja.

Provenind dintr-o familie în care tatăl a fost un primar al Teheranului, iar mama printre primele femei alese în parlamentul Iranian, Azar, ajunsă profesoară de literatură engleză la Universitatea din Teheran, manifestă diverse vederi liberare, iar beneficiind de o educație foarte bună, tânăra profesoară se vede îngrădită în Iranul în care legile devin peste noapte altele. De alfel, cariera ei didactică este în permanență în pericol deoarece romanele pe care le predă contravin legilor islamice, lumea din jur o vede cu ochi răi, concepțiile sale sunt mereu discutate și pe lângă faptul că nu-și poate ține cursurile, se vede mereu pusă să “joace” compromisuri pe care nu le acceptă. Participă la mai toate acțiunile de contestare a sistemului inclusiv la răzvrătirea împotriva vălului islamic și bineînțeles nu renunță la a preda romanele pe care ea le consideră importante.

Însă ea a fost un om prea mic pentru ce i se pregătea țării sale și în cele din urmă Azar Nafisi cu inima strânsă se vede nevoită să părăsească catedra universitară unde nu-și putea face treaba și decide să face un lucru pe cât de periculos pe atât de nobil. Ea coordează din propria casă un fel de cerc literar la care au fost chemate cele mai strălucite și interesante studente ale sale. Aici se puteau citit și discuta romanele interzise în facultate.

Dar lucrurile nu sunt chiar deloc ușoare, pentru că fiecare fată vine la întâlnirea din fiecare joi dimineață cu povestea proprie de viață pe care încearcă să o ducă în cârcă printre bombardamente și decizii luate cu frica în sân. Fiecare fată ar fi putut scrie cartea ei, cu problemele ei, cu neajunsurile ei cu speranțele ei și cu mai ales cu marele vis al fiecăreia, propria fericire atât de greu de ajuns în Iranul acelei perioade (și cel mai probabil că și al acestei perioade).

Fiecare capitol al cărții discută un mare roman și o mare poveste. Lolita lui Nabokov nu este decât un vârf al icebergului, pentru că “cenaclul” pus la cale trece prin Mândrie și Prejudecată, Marele Gasby, Daisy Miller, Domnișoara Brodie în floarea vârstei sau Invitație la eșafod. Dar cât de minunat se împletesc poveștile din aceste romane cu poveștile de viață ale fiecărui personaj, cât de tare dor piedicile obscure și cât de tare te pot înălța gândurile libere. Practic aceste fete (și un băiat, soțul uneia dintre ele) trăiesc prin aceste romane un pic mai mult decât lumea din afara casei lui Azar Nafisi, niște cărți pe care le poți număra pe degete pot elibera sufletul uman din încătușarea odioasă a neînțelesului. Lolita e viața, tot ce e înafara cărții e moartea, tot ce înterzis este pumnul în gură care câștigă în fața umanului.

Este o carte autobiografică, nu se neagă acest lucru, este o carte manifest, este o carte luptă, este, dacă vreți, un roman al unei revoluții interioare dus prin lectură, dar nu doar pentru eliberarea proprie ci și pentru eliberarea unora din cei care aveau potențial de a înțelege libertatea ca de ceva de respirat. Azar, omul acesta atât de curajos a încercat extrem de periculos (pentru ea și familia ei) să trasese pentru câțiva tineri un drum mai facil spre eliberare. Și cum? Prin mijlocul pe care îl știa cel mai bine, prin lectură.

Desigur, titlul este metaforic, Citind Lolita în Teheran se poate interpreta după bunul plac. Eu am trecut de la variantele “a face viața mai viața acolo unde există prea multă moarte” sau “a trăi pericolul, gustând din clipa plăcerii” la “cel care știe poezii nu se va plictisi în închisoare” (asta e din Steinhardt) sau “alegem să trăim” și aș putea continua. Așa cum spuneam, acolo în Teheran, Lolita e viața, îți pierzi dreptul la Lolita, îți pierzi dreptul la viață.